Research Associate at ROEC

View Profile

Octavian Manea

Bucharest, Romania

×

Octavian Manea

Research Associate at ROEC

is a Research Associate at Romania Energy Center (Energy security program). Octavian is a Fulbright alumnus and a graduate of Maxwell School of Public Affairs with a MA in International Relations (Syracuse University, 2013) and a Certificate in Security Studies from the Institute for National Security and Counter-terrorism. An editor on international security and defense at ‘22’ weekly (since 2007) and at Foreign Policy Romania (since 2010), a contributor to Small Wars Journal (since 2011), he has written extensively on Euro-Atlantic security affairs and interviewed key counterinsurgency practitioners (Generals David Petraeus and John Allen) and COIN thinkers (John Nagl, David Kilcullen). Octavian is the recipient of the 2011 Freedom House Romania award for Young Journalist of the Year in Foreign Policy.

Energy security

Foreign affairs

Military affairs

International relations

„Antiaccesul nu este doar o afacere asiatică”, concluzionau recent Richard Fontaine și Julie Smith.[1] „Capabilitățile pe care China și Rusia le dezvoltă sunt similare”, spune și Generalul Martin Dempsey, șeful Statului Major Inter-Arme[2]. Sistemele de tip A2/AD (anti-access/area denial) nu mai reprezintă o realitate asociată exclusiv spațiilor adiacente Mărilor Chinei de Sud și de Est, ci formează o paradigmă îmbrățișată de mai toate puterile revizionsite ale momentului („o grilă omniprezentă pentru descrierea evoluțiilor militare din aceste regiuni”, spune Stephen Blank). Mai mult, devin variabile care afectează în egală măsură Europa. Impactul asupra Flancului Estic al NATO este evident. Oare chiar este de neimaginat un scenariu în care sub o perdea convențională densă de arme anti-acces și de interdicție regională, Moscova orchestrează o campanie sub-convențională, hibridă, ambiguă pentru a testa dacă „regele (NATO) este gol”?

 „Capacitatea Americii de a-și proiecta puterea covârșitoare oriunde în lume, realitate luată de-a gata din momentul sfârșitului Războiului Rece, este acum amenințată.” (The Economist).[3] De ani buni, potențialii adversari ai Statelor Unite investesc în sisteme de sens contrar a căror menire este aceea de a contrabalansa avantajele, tehnologice și operationale, care până recent ofereau Washingtonului capacitatea de a-și proiecta prezența globală. Lecțiile internalizate ale „revoluției din afacerile militare” (RMA), aflată la baza unor succese operaționale memorabile precum „Furtuna Deșertului” (1991, împotriva Irakului), războiul aerian împotriva Serbiei (1999) sau operațiunea „Șoc și Groază” (2003, tot împotriva Irakului), au creat un efect de bumerang. Ele oferă adversarilor posibilitatea de a contesta supremația militară americană prin investiții masive în sisteme antidot de neutralizare a avantajelor expediționare ale Statelor Unite. Spre exemplu, China dezvoltă propria umbrelă anti-acces și de interdicție regională (submarine și avioane de atac dotate cu rachete anti-navă, straturi dense de rachete terestre, sisteme electronice, cibernetice și anti-satelit menite să paralizeze sistemele de comandă și control ale competiției) pentru a ține la distanță America de ceea ce consideră propria „străinătate apropriată”.

Dar care sunt implicațiile acestor tendințe pentru celelalte regiuni, și în special pentru Marea Neagră?

Pe fond, avem o criză a modelului expediționar tradițional de proiectare a puterii.  Iar acest lucru generează consecințe inclusiv pentru NATO și mai ales pentru pachetul de reasigurare strategică a Flancului Estic adoptat anul trecut la summitul din Țara Galilor. Sistemele A2/AD pot să prevină ca o putere din afară, exterioară re­giunii, să mai ajungă în teatrul de operațiuni și, dacă totuși reușește acest lucru, libertatea sa de ma­ne­vră ar putea fi drastic limitată. În această in­terpretare, geografia controlului se modifică dra­matic. Citite într-o astfel de che­ie, ga­ran­țiile asumate în cadrul summit-ului NATO din Țara Galilor – promisiunea de a des­fășura în 48 de ore o forță de reacție super-ra­pidă pen­tru a întări Flancul Estic – capătă o cu totul altă perspectivă. Practic dezvoltarea unor „capacități de contra-intervenție” (pentru a utiliza terminologia chineză) care pot să întarzie și să țină la distanță întăririle NATO destinate flancului estic este „obiectivul fundamental al achizițiilor militare și a strategiei militare ruse”, ne spune Stephen Blank, senior fellow pentru Russia la American Foreign Policy Council.[4]

Pe de altă parte, NATO conservă încă din anii ’90 o distribuție care reflectă aliniamentul Războiului Rece, cu un centru de greutate aflat încă fizic ancorat preponderent în Vechea Europă. Unii observatori cosideră acest lucru drept „păcatul originar” al extinderii NATO. Sigur, summitul din Țara Galilor a anunțat măsuri timide prin care Alianța stabilește capete de pod (sub forma unor centre de comandă și control și a unor centre de primire a forțelor de reacție rapidă) pe Flancul Estic. Iar recent unii aliați și-au anunțat disponibilitatea de a pre-poziționa echipament greu în statele Baltice, Polonia sau România. Însă pe fond, postura Alianței rămâne una bazată pe „apărarea în adâncime”, lăsând flancurile expuse. Or într-o epocă în care sistemele A2/AD anunță noua normalitate, astfel de breșe nu fac decât să stimuleze oportunismul imperiului de la Est care pare să fi învățat în Ucraina o lecție esențială: când Rusia controlează o bucată de teritoriu, nimeni în Vest nu va îndrăzni să riște războiul pentru întoarcerea la status-quo-ante. Și în acest context, oare chiar este de neimaginat un scenariu în care sub o perdea convențională densă de arme anti-acces și de interdicție regională, Moscova orchestrează o campanie sub-convențională, hibridă, ambiguă pentru a testa dacă „regele (NATO) este gol”? În cele din urmă, umbrela A2/AD poate să confere un nivel sporit de imunitate sub care o putere revizionistă poate să-și exercite discreționar potențialul de a semăna dezordine regională. Altfel este ceva ce în istoria militară nu prea îndepărtată s-a mai văzut. În 1973, „egiptenii au traversat Canalul Suez, în Peninsula Sinai sub o uriașă umbrelă aeriană defensivă care a provocat pierderi serioase forțelor israeliene. Și pentru o vreme au obținut un succes tactic și operațional, care ulterior a condus la rezultatul de la Camp David. (…) conceptul se află acolo, în sensul că se pot crea bariere anti-aeriene și anti-maritime folosind mijloace convenționale, la adăpostul cărora pot înainta forțe navale sau terestre. Într-un fel, este ceea ce face Beijing-ul în Marea Chinei de Sud”, ne spune Stephen Blank. Modelul poate merge și mai departe. Astfel, puterile revizioniste pot imagina combinații creative și eficiente prin care speculează breșele existente, mixând sistemele A2/AD cu formule sub-convenționale de proiectare a puterii, iar agresiunea, în special cea de natură subconvențională, hibridă, insidioasă, în slow-motion, aflată la frontiera dintre civil și militar, devine mult mai probabilă. „Aceste combinații pot fi aplicate diferențiat în funcție de circumstanțe și obiective specifice în orice moment, fie că vorbim de Georgia, de Ucraina sau poate în țările Baltice sau Moldova, pe viitor. Capacitățile A2/AD le permite să țină la distanță forțele militare convenționale și în același timp să proiecteze o umbrelă sub care pot folosi capacitățile lor sub-convenționale”, consideră Jim Thomas, analist în cadrul Center for Strategic and Budgetary Assesments (CSBA).[5]

Nu în ultimul rând, Marea Neagră și Marea Baltică intră în zodia capacităților anti-acces și de interdicție regională. Strategia de Securitate Națională a Statelor Unite publicată la începutul anului trecea în revistă riscurile mediului de securitate: accesul la „spațiile comune” se află în pericol; Washingtonul se va asigura că va dispune de capabilitățile prin care să asigure accesul la aceste spații; are un interes durabil în menținerea libertății de navigație și va menține capacitatea de a descuraja pe cei care se gândesc la agresiune; respinge revendicările agresive asupra domeniului maritim.[6] Anexarea Crimeii și desfășurarea de capabilități A2/AD, împing Marea Neagră într-o direcție similară, într-o zonă în care, bunurile comune regionale, securitatea maritimă și accesul, devin problematice. Un raport recent al Parlamentului European vorbea despre desfășurarea de rachete anti-navă cu o rază de acțiune care poate atinge Strâmtoarea Bosfor, de bormbardiere cu rază lungă de acțiune purtătoare de rachete de croazieră și de o aviație de vânătoare care poate controla „aproximativ trei sferturi din spațiul aerian al bazinului Marii Negre”.[7] În Crimeea, care după anexare devine un veritabil „Kaliningrad al Sudului” (cum adecvat sugera raportul PE), Rusia își consolidează capacitatea operațională de a impune o zonă de interdicție aeriană, de a obstrucționa traficul maritim și de a ține NATO la distanță. „Este evident faptul că rușii vor să transforme Marea Neagră într-o Mare Nostrum și să ne întrerupă accesul la aceasta”, ne spune Stephen Blank.

Pe de altă parte însă, aceasta este o provocare de care Alianța este conștientă și pe care nu are de gând să o accepte. ”Strategiile de tip A2/AD preocupă toate națiunile pentru că au un impact asupra libertății de navigație și asupra Convenției asupra Dreptului Mării. Este relativ ușor să construiești un sistem care îți restricționează sau interzice accesul având în vedere câte lucruri se găsesc astăzi pe piață inclusiv drone subacvatice, mine, submarine, rachete de croazieră anti-navă. (…) Toate acestea ne preocupă, dar nu ne vor descuraja pentru că desfășurăm exerciții menite să mențină libertatea de navigație și vom naviga conform regulilor, normelor și instituțiilor care ne dau dreptul de a naviga în apele internaționale oriunde în lume”, ne-a declarat Vice-amiralul James G. Foggo III (Comandant Forțe Navale de Atac și de Suport NATO, Comandant Adjunct al Forțelor Navale Americane în Europa)[8], sub comanda căruia tocmai s-a desfășurat unul dintre cele mai importante exerciții ale NATO, BALTOPS 2015. Între timp, flotele Alianței investesc în capabilități high-end care „permit să ne exercităm libertatea de navigație și care ne facilitează accesul. Nu există niciun motiv pentru care să nu putem sau pentru care nu ar trebui să operăm în aceste zone. Cu siguranță ele nu sunt zone închise pentru noi”, ne-a asigurat Contra-Amiralul Tim Lowe.

Proliferarea regiunilor A2/AD impune noi imperative euro-atlantice. România, celelalte state NATO de pe Flancul Estic și Alianța în ansamblul său trebuie să-și dezvolte propriile strategii și mijloace de contrabalansare a sistemelor A2/AD. Mai ales într-o conjuctură geopolitică volatilă în care capabilitățile[9] și intențiile revizioniste ale Moscovei (în special sub doctrina Putin) par să se alinieze.

[1] Richard Fontaine and Julie Smith, „Anti-access/area denial isn’t just for Asia anymore”, Defense One, 2 aprilie 2015, http://www.defenseone.com/ideas/2015/04/anti-accessarea-denial-isnt-just-asia-anymore/109108/ [2] Julian E. Barnes, „Putin and the Doctrinal Definition of Threat. Joint Chiefs Chairman Gen. Martin Dempsey looks at today’s Russia”, The Wall Street Journal, 6 iunie 2015, http://www.wsj.com/articles/putin-and-the-doctrinal-definition-of-threat-1433596833 [3] ”A sharper blade. To keep its fighting edge, America needs to spend more on technology”, The Economist, 13 iunie, 2015, http://www.economist.com/news/leaders/21654058-keep-its-fighting-edge-america-needs-spend-more-technology-sharper-blade?spc=scode&spv=xm&ah=9d7f7ab945510a56fa6d37c30b6f1709 [4] Interviu acordat ROEC de către Stephen Blank, senior fellow pentru Russia, American Foreign Policy Council, iunie 2015. [5] Interviu acordat ROEC de către Jim Thomas, vicepreședintele Center for Strategic and Budgetary Assesments (CSBA), iunie 2015. [6] National Security Strategy, White House, Februarie 2015, pg. 12-13. [7] „Raport referitor la situația militară strategică din bazinul Mării Negre în urma anexării ilegale a Crimeii de către Rusia”, Raportor Ioan Mircea Pascu, Comisia pentru afaceri externe, Parlamentul European, mai 2015, p. 6. [8] Press briefing găzduit de Brussels Media Hub cu Vice-Amiralul James G. Foggo, III (Comandant, Forțele de luptă și sprijin ale NATO și Comandant Adjunct al Forțelor Navale ale Statelor Unite din Europa) și Contra-Amiralul Tim Lowe (Comandant Adjunct, Forțele de luptă și sprijin ale NATO, Flota Regală), 12 iunie 2015. [9] „Po­ten­țialul Ru­siei de a intra în competiție pentru teritoriul din Estul Europei poate chiar depăși ca­pa­ci­ta­tea Chinei de a ține forțele ame­ri­ca­ne la mii de mile distanță de coastă” (Richard Fontaine și Julie Smith).

20 Iunie 2015