Sr. Analyst at ROEC

View Profile

Stefan Popescu

Bucharest, Romania

×

Stefan Popescu

Sr. Analyst at ROEC

has a PhD in international relations from Paris 1 – Sorbonne (2013) with a thesis on Albania in French foreign policy (Summa cum laude). In addition, he has a joint MA degree in geopolitics from ENS and Paris 1 – Sorbonne, a second MA in international relations from Paris 1 – Sorbonne, and a postgraduate specialization in international public administration from ENA. In the past, he interned with the French MoD on nuclear and anti-missile deterrence, worked as an adviser at La Francophonie, High Council, office of the former UN Secretary General Boutros-Boutros-Ghali; as an adviser for Francophonie to the Romanian Minister of Foreign Affairs; and director for external cooperation at the Romanian Cultural Institute. Currently, he is an Associate Professor at SNSPA.

International relations

Nuclear deterrence

French studies

de Stefan Popescu, 7 Iulie, 2016

Un loc simbolic dar un context dificil

Contextul în care va avea loc reuniunea la nivel înalt de la Varșovia a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) este cu totul particular: rezultatul referendumului pe tema părăsirii Uniunii Europene de către Regatul Unit. Chiar dacă Londra va rămâne pe mai departe o importantă prezență în Europa (inclusiv a spațiului politic și securitar[1]), totuși părăsirea instituțională a Uniunii Europene o va scoate din procesul de decizie comunitar și se va produce o inevitabilă ierarhizare a zonelor de interes securitar pe continent pentru Marea Britanie. Aspectul cel mai important va fi că Londra nu va mai putea bloca inițiativele franco-germane în domeniul Politicii Europene de Securitate și Apărare (PESD). Astfel, este pentru prima dată când există cu adevărat oportunitatea politică a realizării unei Europe de la défense, a unei autonomii strategice europene în raport cu NATO.

Există însă și alte elemente care plasează evenimentul de la Varșovia într-un context cu totul aparte. Parcă niciodată agendele securitare ale statelor participante nu au fost atât de discordante și cu atât mai mult al statelor din flancul estic: grupul de la Vişegrad este profund divizat, cu Cehia, Slovacia și Ungaria reticente la inițiativele NATO de pe flancul de Est; partea meridională a flancului estic este pratic deșirată între filo-atlantismul lipsit de dinamism al României, pozițiile rezervate ale Bulgariei și Greciei față de manevrele NATO în Marea Neagră și dorința Turciei de a-și normaliza cât mai grabnic cooperarea cu Rusia. Singura poziție unitară este reprezentată de „frontul” alcătuit de Polonia și Țările Baltice. Nu în ultimul rând, criza din Siria și necesitatea unui angajament susținut împotriva Statului Islamic obligă Statele Unite și Rusia la dialog și cooperare, iar acest aspect își va pune și el, fără îndoială, amprenta asupra reuniunii de la Varșovia. De altfel, însuși secretarul general al Alianței, Jan Stoltenberg, a anunțat că imediat după summitul de la Varșovia se va ține reuniunea Consiliului NATO-Rusia pentru „imbuntatirea dialogului și evitarea incidentelor între cele două parti”, dar și pentru evocarea unor dosare de cooperare de interes comun, în primul rând terorismul islamic. În plus, există în multe state occidentale semnele tot mai vizibile ale unei „oboseli” față de confruntarea cu Rusia și mai ales față de „factura” tot mai greu de suportat a sancțiunilor economice reciproce.

La recentul forum economic internaţional de la Sankt Petersburg, liderii europeni participanţi s-au grăbit să denunţe „viziunea de război rece care domină NATO” şi opoziţia lor faţă de orice confruntare sau provocare la adresa Rusiei. „Mi-aș dori (…) să vorbim și să începem o dinamică pozitivă”, declara de la tribuna de pe Insula Vassilievskii, fostul preşedinte francez Nicolas Sarkozy, în prezent preşedintele celui mai mare partid din Hexagon, Les Républicains. „Dinamica actuală este extrem de negativă, trebuie să fie rupt acest proces luând o inițiativă și singura inițiativă este o inițiativă de pace. Este nevoie de un act fondator și în loc de a ne refugia în spatele sancțiunilor care blochează totul, sancțiunile trebuie ridicate”. Prin urmare, fostul preşedinte francez sugerează un aranjament în Est de comun acord Occident/Rusia cu privire la o demarcaţie a zonei de influenţă a celor două părţi ! La rândul său, premierul în exerciţiu al Italiei, Matteo Renzi, declara, de la aceeaşi tribună că „expresii ca Războiul Rece nu au nicio legatură cu realitatea !”. Dincolo de interesele comerciale mari, orientarea strategică italiană a suferit în ultimii ani o adevarată revoluţie coperniciană, debarasându-se de memoria statului învins în al doilea război mondial şi reabilitat graţie marelui aliat american. Pentru prima dată, în Car­tea albă a Ministerului italian al Apărării, relația cu SUA și NATO este foarte puțin citată, iar interesele italiene sunt circumscrise prioritar în zona euro-mediteraneană și de­loc în estul Uniunii[2]. Eventuala ieșire a Lon­drei din instituțiile europene devine astfel o oportunitate și pentru Roma, aceasta din ur­mă realizând ocazia unică de a-și îm­bu­nătăți rangul european și internațional.

Orizonturile strategice ale Parisului, Berlinului și Romei sunt diferite de ale Bucureștilor şi Varşoviei. În cele trei mari capitale eu­ropene există un interes al propriilor in­dus­trii militare, interes care nu există la Bucu­rești, Varşovia sau Tallinn. Autonomia strategică a Uniunii Europene sau a unui nucleu-dur al UE este văzută și ca un mij­loc de susținere a propriilor industrii de apă­rare, industrii care nu au nimic de obiec­tat la proiecte cu Federația Rusă (presiunile ame­ricane și britanice în afacerea Mistral au lăsat un gust amar la Paris !). Instalarea de ba­ze militare americane în unele state de la peri­fe­ria UE este văzută la Paris și la Berlin ca un mijloc de a coopta elitele politice și militare lo­cale la interesele strategice și industriale ame­ri­cane, și nu atât ca o garanție de securitate pentru niște țări aflate la frontiera orientală a Uni­unii și sensibile la reemergența puterii ru­se. Acest lucru a reieşit cu multă claritate din Strategia globală de politică externă şi de securitate, prezentată şefilor de stat şi de guvern de către înaltul reprezentant UE pentru politica externă, Federica Mogherini : “Uniunea Europeană va face efortul de a crea o solidă industrie europeană de apărare care este esenţială pentru a garanta autonomia de decizie şi de acţiune a Europei“.[3]

Un exemplu concret: viziunea diferită privind scutul antirachetă

Chestiunea scutului antirachetă împarte membrii NATO în două tabere destul de clar delimitate: una europeană şi alta atlantistă. Pentru statele din Est – Polonia, Ţările Baltice şi România – scutul antirachetă le compensează slăbiciunea militară şi reprezintă materializarea conce­p­tului NATO de apărare indivizibilă, dovada clară că, în caz de necesitate, Articolul 5 nu rămâne pe hârtie. Cum baza politicii ex­terne a acestor state este reprezentată de re­lația cu Statele Unite, investiția în scut este şi un ele­ment de strângere a legăturilor cu hiper­puterea de peste Atlantic. Prezența unui ele­ment al scutului are și o valență iden­titară pentru aceste state care au căutat de-a lungul istoriei lor garanții că sunt parte a Occidentului și că nu vor fi „abandonate“ în sfera de influență a Rusiei. Pentru alte state euro­pene care au „responsabilități“ inter­na­țio­nale, care au interese industriale, ches­tiunea scutului este ceva mai complicată. Scutul antirachetă se bazează aproape ex­clusiv pe tehnologie americană. Este un pro­iect cu valențe economice evidente, pu­nând în sinergie mediile industriale de profil, universitățile și institutele de cer­cetare de peste Ocean, așa cum aceste energii creatoare au fost mobilizate și în cadrul proiectului Administrației Reagan, cunoscut sub numele de Războiul stelelor (Inițiativa de apărare strategică). Acest efort de cercetare, de fabricare și de operaţionalizare determină o adevărată cascadă de efecte pozitive pentru economia americană. Investițiile sunt susținute de bugetul federal american (câteva zeci de miliarde pe an).

Al doilea efect pozitiv este vânzarea sistemelor de interceptare către state aliate, dar și a armelor convenţionale, văzute drept o extensie a descurajării NATO. Reticențele pariziene sunt determinate și de neparticiparea cercetării și industriilor europene la acest proiect. A doua chestiune legată de scut este politică. Prezența scutului determină un raport de dependenţă fată de țara proprietară a scutului. Nu trebuie să avem naivitatea să credem că investițiile strategice sunt altruiste! În opinia Parisului, acestea întăresc controlul american asupra periferiei Uniunii Europene și reprezintă un obstacol în calea realizării unei Uniuni Europene, mare putere aflată în Alianţă, dar pe picior de egalitate cu SUA. Statele est-europene, în principal, nu concep politica de apărare (militară, servicii secrete, cooperare militar-industrială) decât în cadru euroatlantic, și nu european în aliantă cu SUA. Aceste opțiuni sunt luate tot mai mult în calcul de planificatorii politicii externe franceze pentru a-și fundamenta proiectul de creare a unei Europe a nucleului-dur, singurul cadru în care ar putea fi realizată și o autonomie strategică.

În al treilea rând, doctrina nucleară franceză intră în contradicție cu proiectul american de apărare antibalistică a Europei (în ciuda acceptului pentru demararea acestui program de către președintele François Hollande). Doctrina nucleară franceză are la bază principiul tous azimuts, cu alte cuvinte, toate orizonturile, fără excepție, doctrină reafirmată și în 2008 în Cartea Albă a Apărării Naționale. Prin urmare, un scut antirachetă reprezintă într-o situație ipotetică și un scut împotriva sistemelor balistice ale Republicii Franceze. Acceptul francez a fost dat numai pentru a evita izolarea faţă de unii aliaţi europeni și reaprinderea clivajului Vechea Europă / Noua Europă.

În al patrulea rând, Franța, dar și alte pu­teri europene (Germania și Italia) se tem că scutul va fi interpretat (s-a întâmplat deja !) drept o provocare de către Rusia și va reprezenta un obstacol suplimentar în ca­lea normalizării relațiilor ruso-euro­pe­ne.

Mulţi responsabili din Europa nucleului-dur sunt de părere că „Statele est-europene au fost obișnuite atâ­ta timp cu tutela fratelui mai mare so­vie­tic, încât, când acesta a dispărut, au căutat cu disperare o altă tutelă, a celui american.“ Sau iată ceea ce scria recent Pascal Boniface, directorul Institutului Fancez de Relații Inter­na­ţionale și Strategice: „Există în realitate o de­rivă funcțională a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord: pentru a-și justifica exis­tența, are nevoie să inventeze o ameninţare. Chiar crede cineva în mod serios că Rusia s-ar putea lansa într-un război contra Poloniei sau ar încerca să recucerească Țările Bal­ti­ce ?[4]. Este vorba de o viziune strategică diametral opusă față de statele de la frontiera de est care poate afecta viabilitatea Alianței și apariția riscului ca aceasta să devină cu timpul un club al țărilor occidentale. În plus, în imaginarul unui francez, Tunisia, Mali, Republica Centrafricană, Ciad și chiar îndepărtatul Madagascar reprezintă chestiuni de securitate mai apropiate decât și mai indepărtata Marea Neagră. Poate nu ar fi rău să amintim de refuzul unei tări est-europene de a răspunde solicitării Parisului de a participa cu cel puțin un elicopter la operațiunile din Republica Centrafricană…[5] Amintesc acest episod pentru a spune că neînțelegerile în materie securitară sunt de ambele părti. Cât despre angajamentul strict european, de la generalul De Gaulle încoace există bine inrădăcinată credința că arhitectura de securitate europeană nu poate fi realizată în afara Rusiei, iar ideea este impărtăşită atât la Roma, cât și la Berlin. Îndeosebi la Paris și la Berlin există obsesia lumii multipolare care le compensează erodarea rangului internațional după cel de-al doilea Război Mondial (experiență istorică necunoscută la Londra, aflată în tabăra CELOR MARI la Yalta și la Potsdam și care, spre deosebire de Paris, a avut o strategie de decolonizare, de creare a unui spaţiu postimperial). În această optică, asocierea cu Rusia ar permite Parisului și Berlinului obținerea masei critice de contrapondere la SUA și eventual la China. Dimpotrivă, asocierea exclusivă cu SUA (având în vedere și disproporția Washington/Paris, Washington/Berlin) le dă sentimentul satelizării.

La ce să ne așteptăm de la Summitul de la Varșovia ? 

Chiar dacă nimeni nu va afirma în mod deschis, nu vom asista în niciun caz la aprofundarea relațiilor cu Georgia, Ucraina și Moldova, state care se află în glacisul securitar al Federației Ruse. Chiar dacă aceste state vor fi citate, eventual declarativ, va fi doar o încurajare pentru aceste state de a continua pe calea reformelor. Clasicul limbaj diplomatic de a spune NU în cuvinte frumoase! În schimb, o politică de deschidere va fi posibilă spre cele două state candidate ale Balcanilor de Vest: Macedonia și Bosnia-Herțegovina. Se consacră astfel tot mai mult rolul NATO de organizație de securitate pentru o Europă lărgită, de la Atlantic și până la frontierele Rusiei. Se va consacra, de asemenea, și un rol mai important al europenilor în sânul alianței, acest lucru însemnând transformarea NATO într-un fel de rezervor de militari și cutie cu „echipamente şi muniţii” pentru statele angajate în operațiuni[6].  Cât despre angajamentul militar permanent în Est, de reasigurare a unor state membre de frontieră și de descurajare a Federației Ruse, acesta va fi limitat la un nivel la care nu va fi perceput drept amenințare de către Moscova (câteva batalioane). Deși a fost anunțat drept summitul deciziilor pe termen lung, Varșovia va reprezenta doar un eveniment de etapă, în așteptarea noii reconfigurări a Uniunii Europene. 

Read in English

[1] Prin acordurile de parteneriat strategic bilaterale încheiate cu mai multe ţări din Uniunea Europeană, prin prezenţa în NATO dar şi acordurile bilaterale în materie de apărare precum cel franco-britanic de la Lancaster House (noiembrie 2010). Aşa cum declara recent ministrul francez al Apărării, Jean-Yves Le Drian, „chiar în afara UE, Marea Britanie va rămâne principalul partener al Franţei în materie de apărare” (Nathalie Guibert, « Le Royaume-Uni repense sa stratégie de défense », Le Monde, 6 juin 2016 : http://www.lemonde.fr/europe/article/2015/06/04/le-royaume-uni-repense-sa-strategie-de-defense_4646965_3214.html): sunt singurele țări europene membre permanente ale Consiliului de Securitate ONU, sunt singurele țări europene posesoare de arsenale nucleare strategice și au interese complementare la nivel mondial izvorâte din situația lor particulară – singurele țări europene, mari puteri tradiționale postimperiale, cu orizont global. Am putea menționa și programele comune de armament franco-britanice (dezvoltarea unui avion multirol) și crearea unei forțe expediționare comune interarme.

[2] Ministero della Difesa, Libro Bianco per la sicurezza internazionale e la difesa, luglio 2015 : http://www.difesa.it/Primo_Piano/Documents/2015/04_Aprile/LB_2015.pdf.

[3] Vision partagée, action commune: Une Europe plus forte. Une stratégie globale pour la politique étrangère et de sécurité de l’Union européenne, SN 10192/16 : https://europa.eu/globalstrategy/fr/strategie-globale-de-lunion-europeenne.

[4] Pascal Boniface, « L’OTAN a besoin de faire valoir une menace », L’Humanité, 9 juin 2016 : http://www.iris-france.org/77545-lotan-a-besoin-de-faire-valoir-une-menace/.

[5] „Gurile rele” (les mauvaises langues) susțin că Franța ar fi solicitat României punerea la dispoziţie a unui elicopter militar care să dea aparența unei participări europene în Republica Centrafricană și evitarea astfel a unor eventuale acuzații de „neocolonialism”. Aceasta ar fi fost explicația pentru atitudinea distantă a președintelui Sarkozy față de președintele Băsescu, la Summitul NATO de la Lisabona din 2010.

[6] Așa cum s-a întâmplat în timpul intervenției franco-britanice din Libia (2011) când SUA au contribuit cu drone și muniții, Italia a pus la dispoziție baza aeriană de la Sigonella etc. etc.